Am vorbit mult în ultimul timp despre cum să fim mai blânzi cu copiii noștri, cum să îi tratăm cu respect, cum să le respectăm limitele și normele de dezvoltare.
Însă asta poate lăsa impresia că a fi părinte modern înseamnă doar atât: să fim constant cu gândul la cum putem să ne facem copiii cât mai fericiți, liniștiți și să nu trecem peste voința sau dorința lor.
Însă calea fără limite este calea sigură către un copil dezorientat, haotic, auto-intitulat. Este calea sigură către a crește, în adevăratul sens al expresiei, copiii răsfățați. Ceea ce trebuie să știm, însă, este că a pune limite copiiilor nu înseamnă a îi pedepsi, nu înseamnă că trebuie să ne transformăm în dictatorii lor pentru ca ele să poată fi respectate.
Singura cale reală prin care copiii se conformează limitelor este prin atașament, empatie și consecvență.
“Știu că ar fi fain să îți dau toată ziua dulciuri. Dar chiar dacă vrei într-una ciocolată, eu nu-ți voi da. Și mie mi-ar plăcea să mănânc toată ziua biscuiți cu unt, dar nu este sănătos pentru corpul meu. Așa că dacă avem poftă de o gustare, încercăm ceva fructe. Mănânci un măr cu mine?”
Ca principiu general, ceea ce încerc eu mereu să fac este să transmit faptul că înțeleg emoția, să ofer empatic o decizie și, împreună cu ea, alternativa (și eventuale opțiuni).
Și ce bine ar fi ca astfel de explicații să funcționeze mereu! Însă realitatea e că ne vom trezi cu multe, multe lupte.
Și aici intervine CONSECVENȚA. Ne păstrăm limita și ideea enunțată chiar dacă al nostru copil urmează să dezlănțuie un show de zile mari. Doar așa punerea de limite va deveni cooperare și legătură în timp. Doar așa copilul va înțelege că suntem de partea lui, de fapt.
Trebuie să știm, însă, că dacă evităm limitele de frica reacțiilor nu îi facem un bine copilului, ci nouă. Ne scutim doar pe noi de a sta față în față cu emoții puternice pe care nu știm să le gestionăm. Copiii au nevoie de limite. Au nevoie de direcții. Au nevoie de instrucțiuni privitoare la mersul lumii acesteia și la cum le funcționează propriul corp.
NU ÎMPOTRIVA LUI
De ceva timp am început să observ percepții eronate privitoare la limite. Părinții ori nu le folosesc corect, ori nu le folosesc deloc, cu ceva zone de gri între, respectiv părinții care le folosesc temători de parcă ar face ceva împotriva copilului.
Să începem cu începutul: limitele nu sunt despre control, pedepse sau impunere cu forța. Limitele sănătoase sunt despre educație, prevenție și conexiune.
Mi-ar plăcea să privim aceste limite cu ochi diferiți. Să le privim ca pe niște ghidaje clare și constante care îi ajută pe copii să înțeleagă ce este sigur, acceptabil și respectuos într-o relație (cu ei și cu cei din jur). Sunt repere externe care, în timp, devin reguli interne – adică autodisciplină. Limitele nu sunt un zid între tine și copil, ci o mână întinsă care îi spune: „Te ghidez, sunt aici, ești în siguranță.”
Copiii au nevoie de predictibilitate pentru a se simți în siguranță.
Fără limite, apare nesiguranța – nu libertatea.
Limitele sănătoase dezvoltă empatia, autocontrolul și încrederea.
Studiile din psihologie și neuroștiință (Vezi studiile lui Daniel Siegel) arată că:
Copiii învață cel mai bine în relații bazate pe căldură și fermitate, nu frică.
Sub stres sau pedeapsă, creierul intră în „luptă sau fugă” – nu învață, ci doar se apără.
Stilul parental autoritativ (nu autoritar!) – adică blând și ferm în același timp – este asociat cu cele mai bune rezultate pe termen lung.
Felul în care enunțăm o limită poate face diferența între un copil care cooperează → pentru că se simte auzit, respectat și în siguranță și un copil care opune rezistență → pentru că simte că trebuie să se apere de noi, nu să învețe de la noi.
Exemplu:
❌ Dacă mai țipi, plecăm e aici!
✅ Nu putem face așa gălăgie aici. Te ajut să te liniștești sau plecăm și revenim când suntem calmi?
În loc de control, oferă conținere. În loc de pedepse, oferă prezență. În loc de „cum te fac să mă asculți?”, întreabă-te: „Ce are nevoie copilul ca să coopereze?”
Limitele puse cu blândețe nu slăbesc autoritatea. Dimpotrivă. Întăresc relația. Și copilul.
Un alt aspect a care trebuie să fim atenți când vine vorba de limite este vârsta copilului. Ea influențează nu doar ce limite punem, ci mai ales cum le punem și de ce le punem.
Nu putem pune aceleași limite unui copil de 2 ani și unui adolescent. Nevoile lor diferă, capacitatea lor cognitivă diferă și la fel trebuie să difere și felul în care ne raportăm noi la vârsta lor. Deci cum le spunem?
Copilul mic nu are intenția de a testa limitele ca să te provoace. El explorează. Are nevoie de tine ca de un ghid constant, calm și previzibil. Limitele la această vârstă sunt pentru protecție și conținere, nu aveți de ce să folosiți explicații lungi sau pedepse. De cele mai multe ori în această perioadă părintele este arbitru, mai ales în contexte sociale.
Când ceva chiar nu se poate, îi alinăm cu multă iubire fără să îi umplem de explicații pe care nu le înțeleg, îi lăsăm să experimenteze și resemnarea şi le rămânem alături. În anumite situații, limita poate să însemne să nu punem copilul în situații pe care încă nu le poate gestiona.
În momentul în care situația de foc este în toi, oferim limita și apoi facem ce e necesar pentru a-l păstra pe copil în siguranță și, dacă e cazul, pe cei din jur. Explicațiile și educația se face ulterior, poate chiar a doua zi când copilul este calm și înțelegător.
Tonul tău, expresia ta, reacția ta sunt mesajul şi limita.
„Nu e sigur să te urci acolo, hai să coborâm împreună.”
„Nu lovim, știu că ești furios. Uite, te țin puțin până te liniștești.”
Fermitatea ta liniștește. Când ești calm, copilul învață că lumea e un loc sigur.
Apare dorința de independență, dar și frustrarea de a nu putea controla tot. Aici, limitele trebuie să rămână clare, dar să fie puse cu empatie și, față de perioada 1-3 ani, putem veni cu mai multă explicație logică. Copilul are nevoie să simtă că e înțeles, chiar și atunci când nu primește ce vrea.
La această vârstă, tonul și felul în care formulezi regula fac toată diferența între cooperare și opoziționism.
„Știu că ți-e greu să te oprești din joacă, dar e timpul pentru baie.”
„Nu putem arunca jucăriile, dar poți arunca mingea moale dacă vrei să scapi de energie.”
Dacă te simte împotriva lui, va lupta. Dacă te simte de partea lui, chiar și în restricționare, se va liniști.
Copilul începe să înțeleagă sensul regulilor. Vrea să fie ascultat, să aibă un cuvânt de spus, să conteze. Limitele nu se mai transmit doar de sus în jos, ci se negociază, se explică.
Aici, limitele devin instrumente de responsabilizare.
„Regula e să strângem după ce terminăm joaca. Vrei să stabilim împreună cine strânge azi și cine mâine?”
„Nu putem amâna temele la nesfârșit, dar hai să vedem cum facem să le termini și să ai timp și de joacă.”
Copilul învață că regulile nu sunt doar pentru a fi respectate, ci pentru a ajuta relațiile să funcționeze.
Adolescenții au nevoie de limite la fel de mult ca cei mici, doar că ele trebuie să arate diferit. Au nevoie de autonomie, dar și de adulți stabili care să nu se piardă când ei devin mai zgomotoși. Limitele la această vârstă trebuie să fie negociate, realiste și pline de respect reciproc.
Regulile și limitele funcționează pe încredere și consecvență.
„Înțeleg că vrei libertate, dar siguranța ta rămâne prioritatea mea.”
„Hai să găsim o variantă care să funcționeze pentru amândoi. Vreau să ai libertate, dar și încredere între noi.”
Dacă vrei ca adolescentul tău să respecte limitele, asigură-te că se simte respectat în primul rând ca om.
Felul în care pui limite copilului tău nu depinde doar de el, depinde și de tine, de felul în care ai fost crescut, de cât de sigur te simțeai când ți se spunea „nu”, de câtă blândețe exista în regulile de atunci.
Mulți dintre noi învățăm acum, ca adulți, ce înseamnă o limită sănătoasă în familie, una care nu desparte, ci apropie. Asta e vindecător atât pentru noi, cât și pentru ei.
Dar motivul cel mai important pentru care oferim educația prin limite cu blândețe nu este ca să fim moderni și să facem altfel decât ni s-a făcut. Ci pentru că știm prea bine că educația prin frică, impuneri, coerciție, pedepse fizice și psihice nu funcționează. Ea rezistă doar până în punctul în care copilul simte că poate să ne întoarcă spatele.
Când copiii noștri cresc, tentațiile, anturajele și presiunile devin mai puternice decât orice regulă impusă. În momentele alea, limitele nu îi mai țin, însă unica plasă ce poate să îi oprească atunci când sunt în pericol este relația cu noi și respectul față de părerea noastră pentru că ei știu că real vrem să fie bine. Dacă vrem ca, atunci când sunt la un pas să cedeze, să ne asculte, trebuie să ne asculte și acum, când greșesc lucruri mici, fără să le fie frică de noi.
Cei mai ascultători adolescenți nu sunt cei care se tem de consecințe, ci cei care știu că pot vorbi cu părintele lor fără să fie alungați emoțional, chiar dacă se așteaptă să li se țină vreo teorie.
Un copil care a învățat limite cu iubire va ști, ca adult, să le pună singur și să își păstreze integritatea și sănătatea fizică și mintală.
AM FOST ÎNTREBATĂ RECENT:
Persoana care mă întreba era dornică să înțeleagă care este echilibrul, cum răspundem copiilor în momentele dificile, dar totuși să nu creștem niște oameni autointitulați, care cred că li se cuvine orice și că vor întâmpina doar înțelegere și blândețe atunci când greșesc celor din jur.
Aceasta este o îngrijorare absolut validă și un semn de întrebare pe care ar trebui să ni-l punem toți părinții, indifierent ce vârstă are copilul nostru.
Cum putem să nu creștem niște copii răsfățați în timp ce le oferim, totuși, tot ce au nevoie, poate chiar mai mult?
Și am răspuns: când ne este frică să facem ceva doar pentru că reacționează copilul în vreun fel.
Când îi dăm orice vrea, doar să se oprească din plâns. Când nu mai ieșim din casă cu copilul doar pentru că s-ar putea să facă o criză de afect când este refuzat. Când facem 5 feluri de mâncare doar pentru că le-a refuzat pe primele 4. Când îi cumpărăm tot ce vede la alții doar ca să nu plângă că el nu are. Când evităm cu orice preț să îi spunem „nu”, „nu se poate”, „nu e voie”, „nu acum”. Când ocolim cu sfințenie frustrarea și lacrimile copilului.
Când copilul ghidează tot ce se întâmplă în jurul său, suntem cât se poate de departe de paretingul blând și empatic, aliniat dezvoltării copilului și nevoilor sale reale și ne scufundăm adânc în parentingul permisiv.
Dr. Gordon Neufeld numește această schimbare „complexul alfa”. Copilul crescut fără limite și fără reguli devine copilul alfa. Niciun copil pe această lume nu este capabil să fie alfa în adevăratul sens al cuvântului și niciodată când are loc această schimbare nu se întâmplă ceva bun.Practic copilul a devenit părintele, iar părintele este condus de copil.
Blândul din parentingul blând se referă la a oferi limite, reguli și cadre de desfășurare a comportamentelor fără să învârtim o joardă spre copilul nostru în același timp. Înseamnă să nu ne mai lăsăm copiii singuri după ce au greșit ca să se învețe minte. Înseamnă să nu ne mai folosim statutul de adult și puterea ce vine la pachet pentru a manipula, șantaja și înjosi proprii copii atunci când sunt... copii.
Înseamnă că înțelegem ce ar trebui să poată să facă și ce nu poate încă să facă un copil, fără să îi cerem să fie mai matur decât poate creierul lui să fie. Înseamnă să ne educăm copiii în mod proactiv, înainte să ajungă să gafeze: Mami, paharul trebuie mereu să stea mai spre mijlocul mesei pentru că dacă e pe margini poate să cadă ușor și să se spargă. Generația noastră doar o încasa când se întâmpla să ajungă paharul pe jos și asta se numea că suntem educați să nu mai spargem pahare.
A fi aproape de copilul tău când îi explici frumos ce a greșit NU răsfață. Răsfățul apare doar când sunt lăsați fără limite prea mult sau constant. Când evităm, de frica sentimentelor lor puternice, să le oferim ceea ce au nevoie, nu ceea ce vor. Iar diferența între parentingul tradițional și cel blând este că nu provocăm noi intenționat acea reacție a copilului doar pentru că putem și vrem. Nu-i interzicem ceva fără să avem o logică. Nu-i impunem o regulă doar pentru că noi suntem părinții lui. Nu îl forțăm să facă ceva doar pentru că depinde de noi.
Mulți dintre noi ne blocăm între două tabere atunci când vine vorba de limite. Unii părinți se tem că dacă nu sunt fermi copilul le va „scăpa din mână”. Alții, dimpotrivă, se tem că dacă pun o regulă strictă vor răni copilul, îşi vor strica relația, îl vor face să se simtă neacceptat.
Dar ambele extreme ascund frică. Cei autoritari duc în spate teama de a pierde controlul. Cei permisivi duc în spate teama de a pierde iubirea copilului. Și, fără să vrem, ambele ne pot îndepărta de copilul nostru.
Adevărul e că limitele sănătoase sunt aliatul nostru al tuturor pentru că ne aduc încredere, siguranță și relație sănătoasă cu noi și cei din jur. Iar când vine vorba de copil totul se schimbă când realizăm că scopul este a-l ghida, nu a-l domina și a-l proteja, nu a-l controla.
Schimbăm perspectiva din separare în conexiune. 💛