Woom Bikes - Happy Childhood Inside
Una dintre cele mai mari presiuni pe care le văd în jurul mersului pe bicicletă este ideea că ar trebui deja să știe, că există un moment corect, o vârstă corectă sau un ritm corect. Iar pentru că pentru noi, adulții, mersul pe bicicletă este deja un automatism, uităm cât și cum trebuie să exersăm ca să ajungem de la încercare la echilibru complet.
Dar adevărul este că mersul pe bicicletă trece dincolo de echilibru sau coordonare. A învăța să mergi pe bicicletă presupune încredere în sine, siguranță emoțională, temperament, toleranță la frustrare, sensibilitate la risc și felul în care copilul se simte în timp ce învață.
De aceea, doi copii perfect sănătoși și perfect capabili pot avea experiențe complet diferite. Unul poate învăța în câteva zile, iar altul poate avea nevoie de luni întregi până se simte pregătit să se desprindă singur. Și ambele variante pot fi absolut normale.
Problema apare atunci când transformăm procesul într-un test.
Mulți părinți nu își propun să pună presiune. Și totuși, ea apare subtil:
„Hai, că poți!”
„Nu ai de ce să te temi.”
„Uite, ceilalți copii deja merg.”
„Hai, concentrează-te mai tare!”
„Doar trebuie să prinzi curaj.”
Intenția este bună. Dar pentru unii copii, mai ales pentru cei mai anxioși, mai perfecționiști sau mai sensibili, toate acestea pot suna ca „Nu sunt suficient de bun să mă descurc cu asta.” În momentul în care copilul simte că este evaluat, grăbit sau comparat, corpul său intră în alertă, mușchii se tensionează, apare frica de greșeală și scade disponibilitatea de a încerca.
Asta este partea pe care mulți adulți o omit: un copil care se simte în siguranță emoțional învață diferit față de un copil care se simte presat.
Copilul forțat:
este împins înainte să fie pregătit;
i se minimizează frica;
simte nerăbdarea adultului;
începe să asocieze bicicleta cu stresul;
evită experiența sau renunță rapid.
Copilul ghidat:
primește timp;
are voie să facă pași mici;
este susținut emoțional;
poate spune „mi-e frică” fără să fie rușinat;
capătă încredere reală, nu doar curaj de moment.
Aici este una dintre cele mai importante diferențe: scopul nu este să învețe repede, ci cu încredere. Astfel construim obiceiuri bune și plăcute pentru copil. Da, un copil poate fi forțat să meargă pe bicicletă într-o zi și totuși să rămână cu foarte multă anxietate legată de experiență. Sau, varianta de dorit, poate învăța mai lent, dar cu sentimentul autentic că poate și singur, că e important să îi placă această activitate și să se bucure de procesul de învățare.
Foarte mulți părinți se întreabă: „Bine, bine, dar cât ar trebui să dureze până învață?” Răspunsul sincer este: depinde foarte mult de copil. Unii copii prind repede echilibrul și au nevoie doar de câteva încercări. Alții au nevoie de săptămâni sau luni până când corpul și creierul lor se simt suficient de sigure. Unii, micii cascadori, se aruncă cu mult prea mult avânt înainte și învață lecții dureroase de fizică pe propria piele.
Niciuna din instanțele de mai sus nu înseamnă că există o problemă. Unii copii au frică mai mare de cădere, nevoie mai mare de control, sensibilitate vestibulară, perfecționism, anxietate legată de greșeală, dificultăți de coordonare sau, pur și simplu, un temperament mai precaut.
De asemenea, progresul nu este liniar. Este foarte normal ca un copil să meargă foarte bine într-o zi, apoi să refuze complet a doua zi; să aibă nevoie iar de ajutor și să oscileze între curaj și teamă. Asta nu înseamnă regres, ci un proces normal de învățare a unui lucru nou.
De multe ori, felul în care arată experiența contează mai mult decât tehnica. Ce ajută:
sesiuni scurte, fără presiune;
joacă și conectare (ne jucăm de-a exploratul, de-a cursa sau pur și simplu ne plimbăm împreună, fără obiectiv de performanță);
pauze dese dacă e nevoie (ne oprim, bem apă, povestim ceva, ne uităm la ce ne înconjoară, apoi, dacă vrea, mai încercăm puțin);
validarea emoțiilor („văd că ți-e frică”, „e ok să ți se pară greu la început”, „sunt aici cu tine”);
evitarea corectării continue („ține ghidonul așa”, „mai repede”, „nu așa”; prea multe corecții blochează fluxul natural al învățării și cresc anxietatea);
evitarea comparațiilor;
un mediu calm și sigur;
libertatea copilului de a spune „astăzi nu vreau”.
Și mai ajută enorm ceva ce mulți adulți subestimează: bicicleta potrivită.
Un copil care simte că nu poate controla bicicleta va învăța complet diferit față de un copil care se simte stabil și în siguranță.
O bicicletă prea grea, prea mare sau greu de manevrat poate transforma experiența într-una frustrantă și obositoare. Dacă sunt copilași mai mari, chiar și bucuria legată de implicarea în alegerea aspectului cântărește grozav în experiența învățării.
Uneori, când nu ținem cont de acești factori, ceea ce pare lipsă de curaj este, pur și simplu, faptul că bicicleta nu este adaptată corpului și puterii copilului.
Acesta este unul dintre motivele pentru care noi am ales din nou o bicicletă woom. Ele sunt create special pentru copii, nu sunt doar niște biciclete de adulți în miniatură. Sunt foarte ușoare, ergonomice și gândite astfel încât cei mici să le poată controla mai ușor și să capete mai repede încredere.
Și cred că asta contează enorm într-un proces de învățare fără presiune: copilul să simtă că poate.
Noi am ales bicicleta de pe woombikes.ro și pentru că fiecare bicicletă este verificată și reglată de mecanicii lor înainte de livrare.
Copiii nu își vor aminti exact la ce vârstă au învățat să meargă pe bicicletă, dar foarte probabil își vor aminti cum s-au simțit în timp ce învățau. Dacă s-au simțit grăbiți, dacă s-au simțit rușinați, comparați, saaaau... dacă au simțit că cineva a avut răbdare cu ei.
Cel mai important lucru pe care îl putem oferi unui copil nu este viteza cu care ajunge la rezultat, ci siguranța emoțională din timpul procesului.
Un proces de învățare reușit pentru un copil nu înseamnă să fie rapid, perfect sau fără ezitări. Înseamnă să conțină suficient spațiu pentru siguranță, explorare și ritmul propriu al copilului. Când aceste trei lucruri sunt prezente, învățarea este un proces natural, nu o luptă. Copilul nu mai trebuie să reușească, ci ajunge să reușească pentru că se simte suficient de în siguranță încât să încerce din nou și din nou.
Și poate acesta este cel mai important lucru de reținut: un copil nu are nevoie de presiune ca să învețe, ci de un cadru în care să îndrăznească să încerce.