Orice subiect pe care îl tratăm în legătură cu copiii se raportează la temperamentul lor. Frica și învățarea la fel. Nimic nu poate fi generalizat, iar așteptările noastre trebuie să fie și ele în concordanță cu temperamentul copilului. Un copil liniștit și „ca la carte” nu va fi foarte aparent deranjat de anumite evenimente negative. Poate acestea nu vor afecta în vreun fel viitorul acestora în privința reacțiilor și a felului în care interacționează cu lumea din jur. Însă, avem și celălalt capăt al spectrului, copiii sensibili, pentru care fiecare eveniment are o însemnătate mai mare și își lasă o amprentă în memoria implicită a acestuia, având impact asupra comportamentului viitor al acestuia.
De multe ori ni se spune că „oricum, copilul nu-și va aminti că l-ai lăsat să plângă singur”, „copilul nu-și va aminti că i-ai dat o palmă la fund”, „copilul nu-și va aminti că ai strigat la el”. Dar problema nu este amintirea evenimentului în sine, ci asocierile mentale care au loc în căpușorul lor. Lucruri care nu se văd, dar se pot resimți mai târziu. Nu voi trata aici traumele mari și extreme, în dreptul lor nimeni nu e de părere că „se uită”.
Știința a demonstrat că bebelușii și copiii mici pot percepe amenințarea din jurul lor, dar nu au abilitățile fizice și cognitive de a răspunde cum o face un adult. De asemenea, aceștia pot învăța să se teamă de anumite locuri, evenimente sau de anumiți oameni. Aceste frici învățate pot să-i facă pe copiii să nu aibă reacții proporționale la stresul din viața de zi cu zi ulterior în viață.
Frica se învață ca un comportament adaptativ (de exemplu, când copiii învață să se joace departe de foc pentru a nu se arde) care rămâne memorat în creier și este prezent întreaga viață. Memoria copilului reține anumite lucruri și acestea sunt suficiente pentru a dezvolta, ulterior, un comportament anxios. Evenimentele pot avea loc o singură dată sau se pot întâmpla repetitiv. Ambele lasă o urmă în memoria inconștientă, influențând felul în care copiii învață, cum rezolvă probleme și cum relaționează cu cei din jur.
Ca să adresez în mod direct metodelor de sleep training care presupun plâns, contrar lucrurilor care par evidente – copilul adoarme singur după câteva săptămâni de antrenament, iar apoi uită și a învățat o abilitate utilă ușor – știința a demonstrat că ceea ce se întâmplă, de fapt, atunci când lăsăm un copil să plângă singur, este de folos doar părinților, pentru copii fiind un comportament adaptativ de apărare. Bebelușii pot învăța frica (fie că amenințarea există sau doar este presupusă) printr-un proces numit „condiționarea fricii”. Acest lucru care este într-o strânsă legătură cu dezvoltarea ulterioară a comportamentelor anxioase.
Două categorii de răspuns la frică
Gordon Neufeld îl clasifică în 2 categorii: detașare defensivă și excludere defensivă. În ambele cazuri, copilul adoarme pentru că nu i se răspunde la nevoi, însă diferența o face mecanismele. În detașare – se inversează instinctele de atașament sigur și sistemul nervos induce somnul prin acel “freeze” din “fight, fight, freeze” (instinctele noastre în situații amenințătoare). Copilul poate ajunge să refuze apropierea de părinți ulterior și dimineața sunt destul de greu de împăcat. În excludere – sistemul nervos autonom are capacitatea de a induce somnul pentru că stresul devine prea mare și emoțiile prea puternice.
Condiționarea fricii despre care menționam anterior aici s-ar putea manifesta prin frică în momentul în care începem ritualul de somn, când aprindem lampa de veghe, când spunem „noapte bună”. Lucruri care, în mod normal, nu sunt amenințătoare, dar poartă cu sine mesajul „urmează să rămâi singur să adormi, chiar dacă vei plânge un pic”. Când analizăm așa situația, nu este de mirare prevalența tot mai mare a insomniilor în dreptul copiilor. Mai ales când apar și fricile „normale” de întuneric ale copilăriei, coșmarurile, etc.
De asemenea, răspunsul la aceste frici ale copilăriei poate fi puternic influențat de existența altor frici condiționat învățate (stingerea becului și singurătatea). Toate aceste răspunsuri se solidifică în timp și ajungem la adolescentul și adultul care ia tratament pentru insomnie.
Invers decât se presupune a fi, a scăpa de aceste frici condiționate presupune terapie, nu timp și uitare. Cercetările spun că aceste temeri nu sunt uitate de la sine, ci au nevoie de tehnici de psihoterapie. Aceste tehnici pot fi aplicate abia ulterior deoarece presupun folosirea unor regiuni din creier care nu se dezvoltă în mica copilărie. În consecință, frica învățată poate avea un impact fizic și mental asupra unui copil și este nevoie de ani de zile pentru a fi remediată.
Așadar, de ce să apelăm la metode de educare care presupun frica? Bătaie, pedepse, sleep training, vorbe grele… lista poate continua. Trăim într-o era în care psihologia copilului este la îndemâna oricui, doar interes se cere. Există atât de multe metode de educare atât de blânde și funcționale, încât nu merită să ne asumăm niciun risc doar de dragul rapiditații metodelor care presupun învățatul prin frică.
Știu că sunt tot mai mult părinți care au curaj să își crească copiii altfel, mai empatic. Împrăștiați vestea mai departe! Spuneți celor din jur că se pot educa copii fără ridicarea tonului, fără a fi noi părinții care au drepturi asupra lor și pretenții nelimitate. Spuneți că dacă pupați mereu copilul când e treaz, nu i se urcă la cap. Frica și învățarea nu își au locul împreună.
Studii:
– National Scientific Council on the Developing Child (2010). Persistent Fear and Anxiety Can Affect Young Children’s
– Learning and Development: Working Paper No. 9.
Pentru explicații mai pe larg, urmăriți Getting Bedtime Right, de Gordon Neufeld.