Despre atașament se zice că definește legătura emoțională strânsă dintre oameni. Între nou-născut și părinții acestuia sau alte persoane se dezvoltă o relație specială. 

Atașamentul determină copilul mic să caute sprijin, apărare și liniștire la persoana de referință, în caz de pericol. Acest pericol poate să fie atât obiectiv cât și subiectiv (amenințare, teamă, durere). Persoanele de referință, de care copilul se atașează sunt adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în primele luni de viață.

De reținut este că tipurile de atașament rezultă din relația părinte-copil. Hotărâtoare pentru calitatea de mai târziu a atașamentului este sensibilitatea persoanelor de referință, mai exact reacția promptă și adecvată la manifestările și nevoile copilului. În urma experiențelor timpurii cu persoanele de referință, copilul dezvoltă o matrice psihică ce va rămâne relativ stabilă de-a lungul întregii vieți.

Tulburările emoționale și cognitive care își au rădăcinile în tulburările de atașament din copilărie iau naștere ca reacție la incapacitatea părinților de a-i satisface acestuia nevoile de confort, siguranță și liniște emoțională.

Modelul celor patru faze ale atașamentului după Bowlby 1969:
1. Faza premergătoare: până la 6 săptămâni
2. Faza de diferențiere a persoanei de referință: săptămâna a 6-a până în luna a 6-7-a
3. Atașarea propriu-zisă: lunile 7-8 până la 24
4. Parteneriatul orientat: după 2-3 ani 

Cele 4 tipuri de atașament sunt: sigur, evitant, ambivalent și dezorganizat. 

ATAȘAMENTUL SIGUR

Din păcate, chiar până în ziua de azi circulă ideea că dacă ții copilul în brațe mult, se răsfață. Că și dacă îl lași să plângă până adoarme, nu are nimic. Încă se propagă ideea că dacă răspundem copiilor prompt la nevoile lor, aceștia ne controlează. 

Însă cei care cred lucrurile astea nu înțeleg faptul că bebelușii sunt complet inconștienți de lumea din jur și ce presupune ea. Sistemul lor de auto-reglaj emoțional nu există până în jurul vârstei de 4-5 ani. De aceea au nevoie constantă de noi să-i liniștim, să le explicăm ce se întâmplă sau, pur și simplu, să-i ținem feriți în brațele noastre.

O mamă sau un tată care dorește să creeze o relație de atașament sigur cu copilul său trebuie să se concentreze asupra îndeplinirii următoarelor lucruri:

• Oferă iubire necondiționată și investește timp zilnic în relația părinte-copil prin jocuri, povești, etc.;

• Oferă răspuns prompt atunci când copilul îl cere (fie că e prin plâns, sau verbal);

• Acționează cu sensibilitate și afecțiune oricât de nesemnificativ ar părea stresul copilului;

• Arată disponibilitate permanentă (da, chiar dacă asta înseamnă că bebelușul va adormi doar legănat pentru o perioadă de timp);

• Este atent la ceea ce cere copilul și-i cunoaște limbajul chiar și înainte să folosească cuvintele;

• Răspunde corespunzător la diferitele stări emoționale ale copilului.

Stabilirea unei legături de atașament sigur va avea impact și când va crește cel mic, în special în relațiile sociale. Acești copii vor avea o atitudine pozitivă față de ceilalți, manifestând încredere și dorind să întâlnească oameni noi. Iar când vor ajunge adolescenți și, apoi, adulți, vor avea tendința de a crea relații durabile, bazate pe dragoste, empatie, sprijin, respect reciproc și încredere. 

Atașamentul sigur îi va ajuta de mici să îndrăznească să-și spună părerea chiar dacă se poate să fie criticați sau judecați. Vor avea curaj să își ceară drepturile și vor fi liberi să-și exploreze dorințele și să-și manifeste propriile dorințe și aptitudini.

ATAȘAMENTUL EVITANT

În anii ’70, acești copii erau un mister total. Cercetătorii nu-și puteau exprima lipsa lor de răspuns emoțional. Însă Ainsworth a oferit explicația că lipsa lor de emoție este doar aparență, o mască pe care aceștia o dezvoltă pentru autoconservare. Acest lucru a fost confirmat de studii ulterioare. 

S-a descoperit că răspunsul fiziologic (creșterea pulsului, a cortizolului și adrenalinei în sânge) al copiilor evitanți este la fel de intens ca al celorlalți copii. Diferența este că la ei nu este evident în comportament pentru că au descoperit că încercările de a le comunica îngrijitorilor emoțiile sunt inutile. Copiii cu acet tip de atașament sunt de obicei victimele neglijenței și ajung să creadă că orice ar cere, nu vor primi. 
Copilul cu atașament evitant pare distant, neobișnuit de independent. Acesta explorează mediul fără a verifica periodic dacă mama este în continuare în proximitate. Dacă aceasta părăsește încăperea, pare a fi puțin sau deloc afectat, iar la întoarcere, pare a nu arăta interes pentru prezența acesteia. 

Copiii cu atașament evitant arată foarte puține emoții, plâng mai puțin și caută mai puțină afecțiune fizică decât alți copii, odată ce tiparul de atașament este stabil. Cu toate acestea, ei suferă distres și nesiguranță continuă în prezența figurii de atașament, lucruri pe care au învățat cu timpul să le ascundă, pentru a păstra relația și a nu ajunge să fie certați.

La maturitate, persoanele cu acest stil de atașament pot evita să își formeze relații romantice pentru a evita respingerea sau eșecul. De asemenea, pot ajunge să-și concentreze atenția doar asupra propriilor nevoi, neglijând preferințele și nevoile altor persoane apropiate. 

În situațiile stresante sau conflictuale, persoanele cu acest stil de atașament tind să devină distanți sau retrași. Acest stil de atașament crește și riscul tendințelor narcisiste, care pot îngreuna mult relațiile sociale și echilibrul emoțional al adultului.

ATAȘAMENTUL AMBIVALENT

Copiii cu atașament ambivalent se manifestă temători și dependenți de persoana de referință. Când aceasta părăsește camera, copiii devin extrem de stresați. Le e teamă atât de persoana necunoscută cât și de încăperea în care se află. Stresul se instalează încă înainte ca mama să părăsească încăperea.

Deseori, în acest caz, cauza este un răspuns din partea persoanei de referință aflat înafara așteptărilor și nevoilor copiilor, chiar total în dezacord cu acestea. De exemplu, copilul are dureri când îi erup dinții, iar părintele în loc să îl ia în brațe când copilul îi cere, îi spune că să nu plângă că nu doare, totul e bine. 

Un alt exemplu ar fi atunci când copilul vrea să facă și el ce fac ceilalți copii pe afară și i se spune că nu are voie, și să stea cuminte lângă mama/tata și să se joace cu mașinuța. Copii, dacă văd că dorințele lor nu sunt înțelese, vor înceta să și le mai exprime.

Schimbul continuu între afecțiune și respingere determină copilul să se manifeste în permanență atașat. Micuțul nu poate înțelege comportamentul și reacția persoanei apropiate într-o situație dată. De aceea el este preocupat în permanență să ghicească în ce stare se află persoana de încredere, care este voința și dorințele acesteia, pentru a se putea adapta în mod corespunzător. 

Acest lucru duce la o limitare a curiozității și a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate concentra pe explorarea mediului înconjurător. Ei nu pot dezvolta o atitudine pozitivă pentru că persoana de referință adesea nu este disponibilă – nici atunci când este în apropiere. Ei nu au încredere că „situația necunoscută“ se va termina cu bine și reacționează foarte stresați și temători.

Adulții cu un stil de atașament ambivalent sunt reticenți în a se apropia de ceilalți și își fac griji că partenerul nu le răspunde în același mod, ceea ce duce la despărțiri frecvente, pentru că relația devine rece, iar partenerii se îndepărtează. Adesea, acești adulți sunt neglijenți cu propriile nevoi și exprimarea lor, au relații intense cu persoane nepotrivite, se simt dezamăgiți și niciodată nu sunt mulțumiți cu ce au. 

ATAȘAMENTUL DEZORGANIZAT

Acest tipar (sau mai bine spus, lipsa unui tipar) este rar și apare preponderent la copiii instituționalizați la vârste mici, care nu au avut parte de o figură stabilă. Totodată, poate fi cauzat de abuz, neglijență sau instabilitate marcată în familie. 

Copiii cu atașament dezorganizat caută protecție din partea altor persoane și au reacții paradoxale sau dramatice când sunt liniștiți de proprii părinți, văzuți ca o sursă de afecțiune, dar și de pericol. Specialiștii explică atașamentul dezorganizat ca fiind o stare de frică fără rezolvare. Cu alte cuvinte, copiii cu un atașament anxios/dezorganizat nu se simt niciodată cu adevărat în siguranța în apropierea părinților. 

Există două categorii de reacții care dau naștere la atașamentul dezorganizat:
A. Reacția de neajutorare: când părintele se simte în mod frecvent depășit de situație, confuz față de comportamentul copilului sau incapabil să facă față nevoii sale de iubire. 
B. Reacția de respingere: când părintele respinge în mod deschis copilul și nevoile sale emoționale, răspunzând cu amenințări sau ostilitate atunci când copilul are nevoie să fie consolat sau calmat.

În ambele situații, copilul rămâne prins într-o dilemă: instinctele de supraviețuire îi spun că ar trebui să caute siguranța în brațele părintelui, însă părintele este și sursa fricii în același timp. Figura de atașament devine și sursa de stres. În aceste condiții, copiii adesea disociază de sine și învață să se detașeze emoțional de tot ceea ce li se întâmplă.

Adulții cu un stil de atașament anxios petrec mult timp gândindu-se la relațiile lor, au tendința de a fi geloși și au nevoie de asigurare frecventă din partea celorlalți că le pasă de ei. Se vor îndoi de parteneri și vor sta cu teama de a fi părăsiți, interpretând acțiunile celorlalți. 

Atunci când se simte nesigur de sentimentele partenerului și de relație, adultul cu un stil de atașament anxios devine agitat, exigent sau posesiv, acționând într-un mod exagerat și poate interpreta acțiunile partenerului ca pe o afirmare a fricilor sale.

“Aveți doar primii 3 ani de viață să puneți lucrurile pe drumul cel bun.” – Gabor Maté