La început, copilașii experimentează această anxietate doar în momentul separării. În timp, însă, aceștia experimentează anxietatea în anticiparea fricii, fie că această frică este bazată pe o separare reală sau una care e posibil să se întâmple (lăsatul să adoarmă singur, lăsatul la creșă/grădiniță, lăsatul la bunici, etc).
De cele mai multe ori, perioada cu anxietatea de separare este acea perioadă din viața unei familii în care părinții încep să audă constant: „L-ai făcut prea mămos!”, „E prea atașat de tine!”, „Trebuie să îl dezveți de sân!”, „Tu l-ai obișnuit doar cu tine!”. Dar oare chiar așa să fie?
Ce este anxietatea de separare?
Anxietatea de separare se explică prin teama copilului de a fi separat de persoana de atașament primar și apare în momentul în care acesta conștientizează faptul că el este o persoană separată și diferită de figura de atașament, însă nu are noțiunea de permanență a obiectelor (că un obiect există și atunci când nu îl vede) și nici nu înțelege când i se spune că nu este lăsat singur pentru totdeauna. De asemenea, înțelege tot mai adânc cât de dependent este el de îngrijitori.
Așadar, teama lui este că, atunci când nu vede persoana de atașament, aceasta nu mai există și, prin urmare, nu se va mai întoarce. Imaginați-vă ce greu cade acest lucru atunci când ei sunt atât de mici și incapabili să facă ceva să se ajute (să fugă după noi acolo unde ne ducem, de exemplu), cât de neputincios rămâne copilul în fața separării.
În plus, ei nu au nici noțiunea de timp și spațiu. Pentru ei, 3 minute cât merge mama la baie poate însemna infinit, iar lipsa aceasta de orientare temporală nu face altceva decât să le crească anxietatea.
Această anxietate este o trăire absolut normală în dezvoltarea copiilor, nu este ceva care trebuie să ne îngrijoreze. Toți copilașii trec prin ea și aceasta scade în intensitate atunci când ei încep să își poată folosi memoria să poată să-și amintească lucruri chiar și atunci când nu le văd.
John Bowlby menționează că această anxietate de separare nu vine doar din nevoia de a supraviețui, ci și pentru că acel copil are o relație cu persoana primară de atașament, una care se manifestă printr-o legătură de iubire. Așadar, anxietatea lor nu este doar legată de a nu mai primi hrană și/sau îngrijire fizică, ci este și teamă de deprivarea de iubire și conexiune.2
Nimeni nu realizează că frica de a pierde un lucru și iubirea pentru acel lucru sunt sursele acestei anxietăți.
– John Bowlby
Când apare anxietatea de separare?
În mod fiziologic, anxietatea de separare apare între 6 și 8 luni (cu vârful intensității în jurul vârstei de 8-9 luni), apare și dispare din când în când, scade în intensitate după vârsta de 18 luni atunci când copilașul își însușește mai conștient permanența obiectelor și încrederea în persoana de atașament, însă rămâne vizibilă până în jurul vârstei de 3 ani.3
Chiar dacă de multe ori pare că anxietatea de separare apare înainte de vârsta de 6 luni (și uneori este posibil), de cele mai multe ori nu vorbim despre o anxietate de separare reală, ci de o dificultate a copilului de a accepta persoane noi și schimbări în viața sa.
Cele mai intense perioade de anxietate de separare par a fi în jurul vârstei de 8 luni, 12-13 luni, 18 luni și 22-24 luni. Desigur, aceste observații nu sunt reguli, ci fiecare copil va parcurge aceste etape în propriul său ritm. Pentru copilașii de peste 1 an, când ei înțeleg mult mai bine ideea de separare și sunt mult mai conștienți de mediul înconjurător, anxietatea de separare se poate manifesta mult mai intens decât în perioadele când apare aceasta prima dată.
Dacă după vârsta de 3 ani simptomele persistă foarte pregnant și copilul nu acceptă nicio formă de separare oricât de scurtă de părinte, este posibil să fie vorba de tulburarea de anxietate de separare. În acest caz este nevoie de un consult psihologic sau psihiatric.
Ce se întâmplă înainte de vârsta de 6 luni?
Există multe cazuri în care bebelușii mici prezintă elemente de anxietate de separare, însă nu vorbim despre reala anxietate de separare atunci deoarece “bebelușii nu au capacitatea cognitivă de a recunoaște mama ca pe o persoană individuală, nici să-și amintească de ea atunci când ea este înafară câmpului său vizual” (Jean Wittenberg).
Niciun părinte nu are vreun dubiu asupra faptului că bebelușii au o preferință pentru unul din îngrijitorii primari (de obicei, mama). Chiar și nou-născuții preferă vocea mamei decât pe cea a unui străin și cu toții am văzut bebeluși care nu acceptă să stea în brațele altcuiva, oricât de bine intenționată e acea persoană.
Așadar, dacă nu este anxietate de separare, atunci ce este?
Există o diferență între cele două, însă și această situație are legătură cu dependența normală și atașamentul copilului de persoanele importante din viața lui. Înainte de vârsta de 5-6 luni, copilașii nu sunt suficient de mari încât să înțeleagă faptul că mama a ieșit din cameră și că asta poate însemna că există posibilitatea ca ea să plece și să nu se mai întoarcă. Din acest motiv, nu plânge direct atunci când o vede pe mama că se îndepărtează de el. Când are nevoie, însă, de alinare, acela este momentul în care va plânge după mama pentru că este obișnuit cu alinarea ei și cu felul ei de a o oferi.
Este absolut normal să fie așa, iar noi trebuie să respectăm sentimentele lor de supărare și să facem tot ce ține de noi să le facem separarea mai ușoară, să îi lăsăm doar cu persoane care îi cunosc și ne respectă principiile, ascultă îndrumările noastre pentru atunci când lipsim.
“Dragă mamă, tu ești centrul lumii copilului tău, oglinda în care se vede și vede orice lucru din jur, managerul care se ocupă de el și care îl ajută să facă față tuturor situațiilor. Când te îndepărtezi de el, tu știi unde pleci și cât de repede te întorci, însă el nu. El știe doar că tu ai dispărut și se simte lăsat în urmă.”
Penelope Leach, autoarea cărții “Your Baby and Child”
Cum se manifestă anxietatea de separare?
Când copilul este mic, se manifestă prin:
- agitație și plâns ori de câte ori mama sau tata se îndepărtează de el chiar și pentru un minut,
- vrea să stea doar în brațele mamei/tatălui,
- are nevoie mai multă de conexiune,
- împotrivire la adormire (somnul este o formă de separare),
- are un somn superficial și vigilent, cu treziri multiple,
- somnul de zi poate fi mai scurt,
- se trezesc căutând părintele sau plângând după el,
- nu mai au stare în momente de socializare cu străinii, poate chiar plâng direct,
- tantrum-uri (crize de afect),
- emotivitate, refuzul de a vorbi
Pe măsură ce copilașii cresc, această agitație și poate chiar plânsul poate apărea și într-un moment de anticipare a separării ce urmează (dimineața la trezire înainte de a merge la creșă, seara când stingem lumina pentru somn) și orice lucru pe care ei îl asociază cu separarea poate deveni un trigger (inclusiv cuvinte și expresii precum „lucru”, „creșă”, „mami vine imediat”, „stai puțin aici”, „mami te pune jos”, etc).
Cu cât sunt mai mari și mai conștienți de mediul înconjurător, cu atât se pot simți mai supărați și temători în situații sau locuri noi.
Mai există și anumiți factori care pot accentua sau declanșa aceste episoade de anxietate de separare:
- sosirea unui frate sau a unei surori
- începerea creșei/grădiniței
- întoarcerea mamei la lucru
- schimbarea locuinței
- schimbarea persoanei ce îngrijește copilul în absența părinților
- lipsa îndelungată a unuia dintre părinți
- decesul cuiva drag din familie
- stare de sănătate afectată, oboseala, foamea
Cât durează anxietatea de separare?
Anxietatea de separare este o constantă în primii 3 ani de viață, însă intensitatea sa oscilează existând momente cu anxietate crescută, momente cu anxietate scăzută. În general, episoadele intense durează câteva zile-săptămâni.
Pentru anumiți bebeluși (cei cu temperament sensibil, de exemplu) anxietatea de separare poate fi ceva constant intens și lor le e mai greu să se adapteze faptului că nu sunt una cu persoana de atașament. Acest lucru nu este nici rău, nici bun – este felul de a fi al copilului.
Ce putem face să fie această perioadă mai ușoară?
În primul rând, să conștientizăm că este o etapă normală, că toți copiii trec prin ea și că nu putem face nimic să o „reparăm” pentru că nu este nimic „stricat” în tot acest proces. Dimpotrivă, existența acestei etape denotă faptul că bebelușul primește îngrijirea de care are nevoie și că părintele este baza lui sigură fără de care nu poate să supraviețuiască. Anxietatea de separare nu trebuie să ne sperie și să ne facă să ne simțim părinți răi și incapabili.
Cei doi stâlpi prin care ne putem ajuta copilașii să treacă mai ușor de anxietatea de separare este să le oferim CONEXIUNE și STRUCTURĂ. Cum putem face asta?
CONEXIUNE
- Evitați să plecați departe de copil perioade lungi de timp în perioadele cele mai intense, tocmai pentru a nu vă crește frustrarea că nu reușiți să faceți nimic pentru că se lasă cu plâns.
- La fel, această perioadă intensă nu este cea mai potrivită să încercați să vă faceți copiii mai independenți pentru că au devenit prea agățați de voi. Este o perioadă cu teamă mult prea multă și cu îngrijorare din partea lor și este posibil să nu poată să vadă dincolo de ea, să nu aibă capacitatea mentală să înțeleagă ceea ce vreți voi să le transmiteți prin exerciții de independență.
- Atunci când este nevoie să plecați, asigurați-vă că nu plecați fără să fi avut un moment de apropiere de copilul vostru, fără să fi petrecut măcar 15-20 de minute în care să țineți copilul aproape de voi.
- Vorbiți mult cu copilașul vostru și oferiți asigurarea că sunteți mereu pe aproape, că nu îi părăsiți, că ei sunt lumea voastră și că, orice ar fi, mereu vă veți întoarce la ei. Chiar dacă ei nu înțeleg vorbele în sine, vor înțelege tonul vostru calm și liniștitor, la fel și mimica feței. Faceți asta chiar și cu câteva zile înainte de momentul separării pentru a-i pregăti din timp.
- Oferiți copilului timp de acomodare cu persoana cu care rămâne, timp în care să fiți și voi prezenți.
- Faceți o PUNTE DE LEGĂTURĂ între momentul despărțirii și momentul revederii, adică explicați copilului când să se aștepte că reveniți și ce se întâmplă apoi.
- Oferiți obiecte de atașament și lucruri care să le amintească de voi cât timp voi sunteți plecați.
- Asigurați-vă că persoana cu care rămâne are brațe disponibile și disponibilitatea emoțională de a alina dorul și teama copilului. De asemenea, obiecte, jocuri sau activitățile care țin copilul ocupat fac despărțirea mai ușoară.
- Evitați să vă furișați când copilul nu vă vede. Da, acest lucru va face despărțirea mai ușoară, însă poate mai târziu să îi dea copilului sentimentul că a fost abandonat și habar nu are dacă vă mai întoarceți pentru că nu i-ați spus acest lucru și nu are nimic de ce să se „agațe”.
- Atunci când aveți nevoie să mergeți la baie, în bucătărie sau oriunde prin casă, vorbiți cu copilul de acolo de unde sunteți.
- Nu lăsați niciodată impresia că ceea ce se întâmplă atunci când plecați este ceva rău, ci mențineți o mimică zâmbitoare și folosiți cuvinte de încurajare, pe un ton pozitiv.
- Când vă întoarceți după o perioadă de separare, oferiți atenția voastră totală copilașului o perioadă și transmiteți-le cât de bucuroși sunteți să fiți iar împreună.
STRUCTURĂ
- Înainte ca aceste perioade intense să-și facă simțită prezența, practicați momente de separare. Lăsați copilul cu tatăl, bunica, mătușa, bona, etc. și mergeți să faceți un duș sau să beți cafeaua în timp ce savurați o pagină de carte.
- Țineți-vă de promisiune și întoarceți-vă când ați promis că o faceți. Oferiți repere pe care copilul să le poată procesa și înțelege. Vorbiți despre viitor și ce veți face apoi împreună.
- Dacă se poate, lăsați copilul cu altcineva într-un mediu cunoscut (acasă la voi, acasă la bunici), locuri care nu sunt complet noi pentru el.
- Evitați să schimbați frecvent bona sau persoana care stă cu el.
- Reduceți expunerea la ecrane sau la situații care sunt un trigger pentru anxietatea copilului și care îl vor determina să plângă după alinarea voastră.
- Pentru anxietatea de separare la momentul adormirii, încercați să vă folosiți de o rutină cât de cât constantă și de elemente de predictibilitate pentru copil.
- Oferiți explicații pe care să le dați mai departe și persoanei care stă cu copilul să i le poată aminti atunci când este cu el și acesta începe să fie îngrijorat din nou.
- Dați-le ocazia să se joace singuri prin cameră, voi fiind doar observatori.
- Creați un ritual pentru despărțire și unul pentru revedere.
- Lăsați acasă un element care să le amintească de voi (poză, bluză, etc).
- NICIODATĂ, NICIODATĂ, NICIODATĂ nu amenințați copilul că plecați și-l lăsați singur ca o metodă de a-i convinge să facă ceea ce doriți voi. Acest lucru doar va intensifica anxietatea lor.
Cum facem față anxietății de separare la adormire și în timpul nopții?
- Respectați aceeași rutină de adormire măcar 80% din timp..
- Dacă există posibilitatea, implicați și alte persoane în rutina de adormire chiar de când sunt ei foarte mici.
- Creați ideea de siguranță în locul unde se doarme și faceți dormitorul un loc plin de veselie.
- În perioadele intense, fiți pe aproape pentru momentele în care se trezesc să vă caute ca să puteți interveni cât de rapid atunci când vă cheamă și să nu li se pară așteptarea o veșnicie. Acest lucru poate intensifica teama în loc să o ajute să scadă în timp.
- Înainte de somn, oferiți o rutină centrată pe îmbrățișări, pupici și explicații simple despre cum vă veți revedea dimineață și veți face din nou activități distractive.
Alte elemente:
- Luați-vă timp să introduceți în viața copilului persoana cu care vreți să îl lăsați și, la fel, locul în care va sta dacă este unul nou.
- Jucați „de-a v-ați ascunselea” și „cucu-bau” – sunt cele mai importante elemente prin care le oferim copiilor mai frecvent ocazia de a exersa despărțirea și reuniunea.
- Evitați momentele de despărțire atunci când copilul este obosit sau flămând.
- Niciodată să nu criticați dificultatea copilului de a sta departe de voi, nici prin vorbe, nici prin atitudine.
- Citiți povești sau inventați povești despre momente de separare prin care să le ilustrați din nou momentul reîntâlnirii și cum părinții mereu se întorc la copiii lor.
- Identificați elementele care declanșează episoadele intense de anxietate și evitați-le pe moment sau, cel puțin, evitați să fie ceva brusc.
Țineți minte că, dincolo de toate aceste elemente de care ne putem folosi, anxietatea de separare nu va trece până când copilașul vostru nu este ferm convins că poate avea încredere în voi, în mediu și în persoana cu care rămâne. Cât de repede se întâmplă acest lucru depinde de
temperamentul copilului și de cât de des reușim să respectăm conexiunea și structura.
Ce se întâmplă cu acei copii care sunt separați de părinții lor brusc?
Studiile lui John Bowlby asupra
atașamentului și a anxietății de separare au pornit de la copiii care petrecuseră tot timpul vieții lor în brațe iubitoare și în medii în care li s-a răspuns constant nevoilor lor și brusc au fost instituționalizați în centre de îngrijire sau internați în spitale pentru diferite tratamente.
Acolo erau constant în prezența altor persoane, fără posibilitatea (la acea vreme) să stea cu mama sau alt îngrijitor cunoscut. În timpul cât stăteau acolo, acesta a observat 3 manifestări secvențiale ale reacției copiilor: PROTEST, DEZNĂDEJDE ȘI DETAȘARE.
- ETAPA DE PROTEST dura câteva ore sau o săptămână. Se manifesta prin plâns inconsolabil, mișcări ale mâinilor, picioarelor, copilașii se aruncau în pătuț, se uitau constant spre ușă sperând să se întoarcă mama lor.
- ETAPA DE DEZNĂDEJDE apare după prima sau a doua săptămână, este acea etapă care era considerată a fi perioada când copilul „se obișnuiește” și stresul său scade. Se manifesta printr-o preocupare mai puțin intensă în a-și găsi mama, însă părea și distras, retras și plângea intermitent.
- ETAPA DE DETAȘARE apărea ultima și era mereu privită ca acea etapă în care copilul se recupera și „îi trecea dorul”. Acesta nu mai refuza ajutorul asistentelor, nu se mai speria de medici, accepta mâncarea, jucăriile primite, iar lacrimile erau din ce în ce mai rare. Ceea ce era dubios, însă, era faptul că în această etapă, copiii își tratau mamele cu lipsă de interes atunci când acestea veneau în vizită.
Acest șir de evenimente nu este de ignorat, mai ales atunci când are loc în mod repetitiv din diferite motive și în diferite situații. El duce în timp la pierderea încrederii în persoanele din jur și copiii ajung să înțeleagă că adulții nu sunt persoanele cărora să le ceri ajutorul și, în loc să se concentreze mai departe pe interacțiune și formarea de relații și prietenii, se vor direcționa spre obiecte (jucării, dulciuri, mâncare, etc).2
Auzim de multe ori: „Eh, nu se strică atașamentul într-o săptămână!” Acest studiu demonstrează nu numai că există riscul să se transforme dintr-unul sigur într-unul nesigur, ci și faptul că în mintea copilașului relațiile cu adultul devin ceva ostil, superficial și concentrarea lor se mută pe obiecte.
Concluzie
Atașamentul sigur este calea prin care copiii își dezvoltă independența. Ideea că un copil poate fi prea mult iubit, îngrijit și ajutat este prezentă în lume încă de pe vremea lui Freud, însă tot mai multe studii îi prezintă eroarea și este tot mai frecvent demonstrat că a îndeplini nevoile unui copil duce la independență, nu a-l lăsa să se descurce.4,5
Cred că cel mai greu lucru pentru noi, părinții, este să ne punem în pielea lor și să realizăm cât de greu le este să înțeleagă concepte care pentru noi sunt un fapt și o siguranță: faptul că dimineața soarele răsare din nou și ne vom revedea, faptul că somnurile de peste zi sunt scurte, faptul că trebuie să mergem să muncim sau să fim separați perioade scurte, faptul că ei sunt cel mai de preț lucru pentru noi și că orice ar fi, noi ne întoarcem la ei.
FAQ
- Cum îmi dau seama dacă bebelușul meu plânge din cauza anxietății de separare sau din alt motiv?
Atunci când plânge, ia copilul în brațe și, dacă se liniștește, cel mai probabil vorbim de anxietate. Dacă plânsul continuă, s-ar putea să fie alt motiv.
- Anxietatea de separare se manifestă doar față de mamă?
Nu, aceasta poate fi manifestată față de oricine are grijă de copil și față de care copilul a dezvoltat un atașament sigur.
- Dacă este nevoie în această perioadă să las copilul cu altcineva, risc să stric atașamentul sau să îi creez o traumă?
Depinde cât de mult timp este lăsat copilul cu acea persoană. Este de dorit să nu fie cineva pe care vede prima sau a doua oară. Însă, nu, nu este chiar așa ușor să stricăm atașamentul și nici nu se formează traume așa ușor. Este de preferat să evităm separarea în perioadele extrem de intense (și, cu atât mai mult, separarea pe perioade lungi de timp), însă situațiile neprevăzute ce pot apărea și nu se întâmplă nimic grav atâta timp cât copilașul este în alte brațe iubitoare și constant asigurat că este în siguranță.
- Anxietatea de separare este același lucru cu anxietatea față de străini?
Nu. În ambele cazuri vorbim de anxietate, însă ceea ce le diferențiază este factorul ce o generează. În cazul anxietății de separare vorbim despre înțelegerea ideii că ar putea rămâne singuri, fără persoana de atașament,, iar în cazul anxietății față de străini vorbim despre un element necunoscut, persoana străină.
- Ce se întâmplă dacă copilul meu are peste 3 ani și încă are anxietate de separare?
Atunci când această anxietate la copilul mai mare devine o sursă enormă de stres și îl împiedică să se joace cu alți copii, să se acomodeze în alte medii, când are apetit scăzut și refuză să stea fără unul din părinți, acesta este momentul în care este indicat să faceți o vizită la medicul psihiatru pediatric pentru a evalua dacă este vorba de Sindromul de Anxietate de Separare.
- Anxietatea de separare apare deoarece mama este anxioasă?
Așa cum vorbim despre ea acum, nu. Însă, dacă mama este anxioasă, episoadele de anxietate de separare care ar fi putut avea o intensitate obișnuită, pot fi exacerbate.2
- Toți copiii experimentează anxietatea de separare?
S-a observat că acei copiii care au din start un atașament nesigur și au fost expuși adversităților din punct de vedere relațional nu manifestă această anxietate deoarece ei nu au o persoană de referință față de care să o exprime.
- Copilul meu nu plânge când rămâne cu bunica, deși este în perioada tipică pentru anxietatea de separare. Oare este semn că nu are format un atașament sigur?
De cele mai multe ori nu acesta este cazul. Explicația este că acel copil are mai mult decât o persoană (în cazul de față – bunica) în care are încredere și în preajma căruia se simte suficient de protejat și alinat.
- Există vreo diferență între anxietatea de separare la 7 luni și cea de la 14 luni?
Da, există. Încă una foarte mare. La 7 luni, bebelușii nu sunt capabili să anticipeze situații sau să le plaseze în timp, așadar, anxietatea lor se va manifesta exact atunci când are loc momentul separării și în momentul în care au nevoie de alinarea mamei și ea nu este. Aceasta este o anxietate de separare primară. La 14 luni, însă, apare și ideea de anxietate de separare anticipatorie și anxietate de separare condiționată. Adică, atunci când copilașii își dau seama care sunt evenimentele care preced plecarea părintelui (îmbrăcarea unei jachete, punerea în spate a ghiozdanului/genții, utilizarea anumitor cuvinte – „vine”, „pleacă”, „lucru”, etc), începe direct să plângă.
- Dacă înainte de 6 luni copiii nu-și amintesc de mamă, nu înseamnă că putem face sleep training atunci cu ei?
Faptul că nu-și amintește de ea nu înseamnă că se poate descurca fără ea (nici fizic, nici emoțional). Dacă un copil nu poate să-și folosească memoria să o vizualizeze pe mamă atunci când ea nu este în câmpul său vizual, nu înseamnă că acesta nu îi mai preferă și cunoaște alinarea și că se poate lipsi de obișnuința lui cu ea atunci când aceasta lipsește. Pe lângă asta, metodele de somn individual presupun să lăsăm copilul să se descurce singur cu toate. Cred că în această perioadă ceea ce putem face mai ușor este să implicăm și alte persoane în adormirea copilului și să îl încurajăm să accepte și alte forme de alinare din partea tatălui, a bunicii, a bonei, etc.
-
Copilul meu (mai mare de 6 luni) nu plânge niciodată când plec de lângă el. Oare are vreo problemă? Oare atașamentul lui nu este unul sigur?
În general, nu. Cel puțin nu în contexul în care se dezvoltă absolut normal, socializează, este curios de oameni și lucrurile din jur. Mai există și acel temperament angelic care nu este deranjat de schimbare, nu se teme de medii noi, de persoane noi și atunci nici faptul că părinții pleacă din când în când nu îi creează disconfort. Atașamentul sigur se vede cel mai bine în situații mai de criză: lovituri, răceli, sperieturi. Ce face copilul atunci indică, într-un fel, calitatea relației voastre cu el. Dacă vine spre voi, vine la voi cu al său „of”, își varsă supărarea pe umărul vostru și acceptă alinarea din partea voastră, atunci atașamentul este unul sigur.
Surse:
- M.S. Jellinek, M.E. Kearns, Separation Anxiety, Pediatr Rev (1995) 16 (2): 57–61.
- Bowlby, J., Separation Anxiety, The International Journal of Psycho-Analysis, vol. XLI, Parts 2-3, 1960.
- Battaglia M. Separation anxiety: at the neurobiological crossroads of adaptation and illness. Dialogues Clin Neurosci. 2015 Sep;17(3):277-85. doi: 10.31887/DCNS.2015.17.3/mbattaglia. PMID: 26487808; PMCID: PMC4610612.
- Landry, S. H., Smith, K. E., & Swank, P. R. (2006). Responsive parenting: Establishing early foundations for social, communication, and independent problem-solving skills. Developmental Psychology, 42(4), 627–642. https://doi.org/10.1037/0012-1649.42.4.627
- Feng, X., Shaw, D. S., Skuban, E. M., & Lane, T. (2007). Emotional exchange in mother-child dyads: Stability, mutual influence, and associations with maternal depression and child problem behavior. Journal of Family Psychology, 21(4), 714–725. https://doi.org/10.1037/0893-3200.21.4.714