Articol scris împreună cu psiholog Rodica Afrăsinei
Cum putem practic să atragem atenția public asupra comportamentelor nepotrivite/deviante/agresive?
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate în care cei care sunt vulnerabili de la natură (copiii, minorii), să fie în primul rând protejați.
Un adevăr greu de observat și înghițit este că îngrijorările legate de cum ar putea fi afectați adulții în cazurile de abuz (cum o să fie priviți, cum o să se uite lumea la ei) sunt mai mari decât ce se întâmplă cu copiii.
Din punct de vedere al psihologiei relațiilor, acest lucru se întâmplă datorită alianțelor inconștiente pe care le purtăm cu noi. Acestea ne fac să „ținem partea” cuiva, fără să ne dăm seama și să ținem cu dinții de acea alianță cu prețul siguranței și respectului celorlalți.
În cazurile publice, admirația și, uneori, idolatrizarea unor persoane ne fac să fim mai îngăduitori cu acele comportamente deviante pe care le vedem. Ba mai mult, se poate întâmpla să le negăm cu totul, fiind absorbiți de sentimentele pe care le avem față de persoanele publice.
Adevărul este că, atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere social și al justiției, cazurile de abuz (emoțional, fizic, sexual, financiar etc.) trebuie adresate și sancționate. Trebuie să existe repercursiuni pentru a nu se normaliza comportamentul abuziv. Iar cei care au asemenea pattern-uri trebuie incluși în programe prin care să (re)învețe cum să fie părinți/educatori etc. suficient de buni pentru copii, în mod ideal.
Cei care au tipare abuzive adânc înrădăcinate pot fi opriți doar prin îndepărtarea de copii – un alt adevăr greu de tolerat datorită alianțelor noastre. Pentru asta avem nevoie să putem să atragem atenția în public, să filmăm, să reclamăm la administrația blocului și la poliția cartierului și să fie luate măsuri.
Cei care sunt conștienți de posibilele tipare sunt deschiși să lucreze cu sine și caută ajutor – un lucru demn de tot respectul. Eu personal lucrez în psihoterapie cu astfel de clienți și sunt oameni minunați care fac o diferență majoră.
Copiii care au crescut cu părinți, bunici și profesori abuzivi (inclusiv eu) în România nici nu au putut visa la a fi opriți aceștia. Tocmai această cultură care zâmbește și întoarce spatele, care preferă să „nu se pună rău”, care nu are încredere în poliție și asistență socială, care întoarce privirea – dă voie adulților abuzivi să continue, iar copiilor să învețe că nu există altă variantă de a trăi. Este o nevoie mare și reală să fie luate măsuri, iar copiii de astăzi să fie protejați, așa cum am fi meritat cu toții și în trecut.
Ideea de a fi empatici față de abuzatori este controversată. În mediile în care aceștia sunt (re)educați, desigur, specialiștii care sunt pregătiți special pentru asta, trebuie să manifeste empatie, într-o manieră sănătoasă. Asta se întâmplă, de exemplu, în psihoterapie.
Însă, a cere la nivel cultural să manifestăm empatie față de abuzatori este, abuziv. Majoritatea dintre noi am fost forțați să „lăsăm de la noi” în fața celor care nedreptățesc sau abuzează - în familii, școli, universități, pe stradă, la job etc. Majoritatea dintre noi avem o neputință internalizată (nu are sens să protestez, să reclam, să votez – pentru că oricum cei care se impun decid), este o realitate pe care am trăit-o. Atunci când suntem încurajați să fim empatici în loc să fim protejați, această neputință se recreează și se adâncește.
Cultura noastră are nevoie să se vindece tocmai prin asumarea responsabilității – reclamarea situațiilor abuzive și nedrepte și lupta pentru (re)echilibrarea puterii și siguranței pentru cei vulnerabili. Avem nevoie de medii care să susțină aceste proteste și reclamații și să fim în siguranță atunci când încercăm să ne luptăm împotriva violenței.
Dacă da, cum?
Principiul de bază când acționăm trebuie să fie siguranța. Așa cum, în cazul unui accident, ne asigurăm prima dată că noi suntem în siguranță înainte să oferim primul ajutor, așa trebuie procedat și în cazul abuzurilor sau situațiilor neadecvate.
Îți recomand să verfici:
Cât de periculoasă ți se pare persoana care are comportamentul abuziv? (are potențial să lovească, să facă un scandal, să oripileze, să intimideze?
Cine din jur ar putea fi vulnerabil (tu, copii, femei însărcinate, bătrâni etc.)?
Cine din jur poate fi de ajutor (bărbați despre care știi sau crezi că ar ajuta, polițiști, security etc.)?
Există camere de supraveghere?
Dacă nu ești în siguranță, dar vrei să ajuți, poți să:
Suni la poliție sau să faci plângeri, reclamații petiții
Să vorbești public sau cu cunoștințele despre asta după incident
Să mergi pe loc să ceri ajutorul de la altcineva
Să vorbești în online despre asta sau să interacționezi cu materialele de conținut în online care militează pentru astfel de cauze
Dacă un adult face un comportament neadecvat, lipsit de respect, abuziv în fața altor oameni, înseamnă că el a învățat de-a lungul vieții că este permis, că cei din jur nu îl vor „taxa” sau că nu pot face asta (el fiind mai puternic, mai șiret sau mai agresiv). Pe scurt, acești oameni cred despre ei că sunt speciali și că regulile și sancțiunile normale nu li se aplică.
În plus, dacă vorbim de o situație abuzivă sau umilitoare, dacă astfel de comportamente sunt făcute în public, cel mai probabil în privat e mult mai grav.
Adică atunci când suntem în siguranță.
Să spunem:
Nu e permis să faci așa ceva.
Nu ai voie să faci asta (în public – în funcție de situație). Nu ți-a zis nimeni până acum?
Dacă nu vă opriți, chem security-ul/poliția.
Vi se pare normal să bruscați un copil/o femeie care nu se poate apăra?
Dacă faci asta în fața mea, eu sunt obligat să acționez și să te opresc.
Mă poate ajuta cineva să îl conving pe acest domn/pe această doamnă că nu este în regulă ce se întâmplă?
Este nevoie să solicit ajutor autorităților să vă opriți sau reușiți singur?
În plus, acționăm astfel:
Filmăm direct sau ne filmăm pe noi cu situația în fundal
Ne uităm încruntat
Plecăm de lângă acea persoană
Protejarea fizică și/sau emoțională a copilului/femeii abuzate
Apelăm la administrație, manager (dacă e la job), poliție, security, comunitatea din locul respectiv, lăsăm afișe
Postăm pe rețele de socializare despre eveniment cu/fără numele/fața abuzatorului
Lăsăm review-uri publice despre locuri în care personalul de acolo nu intervine (restaurante, spații comerciale etc.)
ATENȚIE!!! Încercăm să nu devenim noi abuzivi fizic sau verbal pentru a nu escalada lucrurile. Nu începem să jignim abuzatorul sau să îi ținem teoriile pe care ar fi trebuit să le învețe cu mult timp în urmă. Nu încercăm să fim salvatorii lui, nici să îi pedepsim noi. NU NE PUNEM SINGURI ÎN PERICOL. Scopul nostru este doar să oprim comportamentul de moment și apoi, eventual, să anunțăm autoritățile în măsură să se ocupe mai departe de caz.
Momentele în care atragem atenția nu sunt niște probe în care trebuie să spunem cele mai inteligente lucruri.
Este firesc să ne speriem, să ne înfuriem, să plângem, să tremurăm în momentele acelea și nu are voie nimeni să ne intimideze pentru aceste lucruri.
Este firesc să fim revoltați, oripilați, dezgustați și să nu fim amiabili în acele momente.
E firesc să vrem să ne protejăm în acele momente și să ne protejăm copiii.
Nu trebuie să stăm la discuții cu persoana care deranjează. Îi atragem atenția, recurgem la protecția copilului implicat dacă e cazul și ne retragem – acolo tiparul este mult prea adânc pentru a ne asigura că nu se va mai repeta prin discuții de convingere.
Atunci când suntem deranjați de ceva neadecvat sau abuziv, nu trebuie să rămânem indiferenți și nici să nu părem deranjați – avem voie să ne strâmbăm, să oftăm, să ne dăm ochii peste cap, să plângem, să strigăm etc.
Dacă aceste momente ne destabilizează profund și nu ne revenim după ore, zile sau săptămâni, este recomandat să cerem sprijin psihologic.